Ce este viața?
Un joc? O călătorie? Un vis? O experiență?
Când eram mică, mă pierdeam în jocul ei. Acum eram aici, mai târziu eram departe. Emoții pierdute prin vremuri în care mă simțeam tulburată, îngândurată și plină de gânduri negative. Tot ce simțeam, mă purta pe văi adânci fără să văd în zare. Credeam că totul are un final. Cum începe jocul, așa se și termină, îmi ziceam. Mintea mea îmi juca feste. Scenariile produse de gândurile a căror emoție distructivă era frica, se rulau până la un moment final în care simțeam epuizarea.
Epuizarea era de multe ori psihică și o simțeam la nivel fizic mult mai târziu. De abia când mă simțeam complet extenuată, luam decizia în mâinile mele. Când ești copil, te decizi greu. De ce? Pentru că încă eram dependentă de mama mea la nivel emoțional. Mă durea să știu că am responsabilitatea de a alege și totuși nu o făceam. Era o durere ce mă făcea să sângerez pe interior. Nu am lăsat pe nimeni să vadă ce este acolo și nici nu am spus cuiva pentru a nu lăsa să se folosească de ceea ce nici eu nu puteam controla. Durerea apărea doar când frica punea stăpânire pe tot ceea ce simțeam.
Știi când te doare și nu poți spune nimănui?
Știi acel sentiment când simți că acesta este finalul?
Oare știi când durerea sângerează și totul se prăbușește în viața ta?
Ce faci în acel moment când totul se oprește în loc?
Mori sau Renaști?
Am murit de multe ori pentru a uita tot. Știi ce înseamnă tot? De la durere nespusă până la urlete în plină noapte când toata lumea dormea. Numai noi eram trezi în ignoranța noastră. De la cuvinte care îmi făcea corpul să acumuleze din ce în ce mai multă ură, până la o tăcere de zile și ani în care a dus la o ruptură totală de tot ceea ce inseamnă viață.
Am murit de multe ori pentru a învăța din nou. Fiecare lucru nou în viața mea m-a provocat să fiu din ce mai bună, mai puternică, mai curajoasă, mai plină de iubire și din ce în ce mai luptătoare pentru ceea ce îmi doresc. Nimic din ce am câștigat, nu a venit ușor. A trebuit să mă lupt cu mine, însămi. Să schimb tot ce știam în nimic. Ca din nimic, să fiu pregătită să învăț totul.
Am murit de multe ori și pentru asta am plătit prin plâns, insomnii și multe întrebări fără răspuns. Fiecare lacrimă ce curgea pe obrajii mei, spunea o poveste. Fiecare insomnie avea un vis ce mintea nu-l putea descifra. Inima putea să-l cuprindă și mă călăuzea ușor spre ceea ce visam cu ochii deschiși. Întrebările fără răspuns s-au transformat în întrebări ce îmi deschideau viziunea spre alte orizonturi.
Am murit de multe ori pentru a învăța să am încredere în fiecare pas făcut spre lumină. Fiecare experiență m-a adus mai aproape de iubire. Cu cât pășeam mai mult în necunoscut, cu atât mai mult deveneam una cu lumina. Nimeni nu mi-a inspirat încredere până am devenit propriul meu erou în care să învăț să am încredere în mine inainte de a oferi încrederea mea lumii.
Am murit de multe ori când am văzut în ochi doar lacrimi și în suflet era optimism. Ochii nu mint, se spune. Așa si este. Când lacrimile se strângeau în acei ochi mari și negri, sufletul se zbătea să îmi arate doza de optimism ce o aveam păstrată pentru aceste zile grele. Când totul mi se părea foarte greu, optimismul ieșea din cochilia lui făcându-ma să râd, să dansez și să mă bucur de acest moment, pentru că alt moment ca acesta nu va mai fi.
Am murit de multe ori când lumea vorbea în necunoștință de cauză. Întotdeauna mi-au stârnit zâmbetul pe buze cei care vorbeau despre mine crezând că mă cunosc. Ei îmi știau doar numele și credeau că știu totul. De multe ori am fost acuzată pe nedrept în perioada școlii cu fumatul. Eu nu fumam, ci îmi apăram drepturile. Aparențele înșeală mereu. Mironosițele sunt văzute doamne și femeile de calitate sunt văzute …… Nu dau nume, vă las pe voi să vă imaginați. Lumea vorbește mult și de fapt nu știe nimic.
Am murit de multe ori când vedeam prostie ridicată la rangul cel mai inalt plus mândrie. Sincer, nu am răbdare cu prostia. Să fie și mândria pe acolo…vaii, fug cât mă țin picioarele. Când o simt, nu o pot înțelege. Nici dacă vreau, nu îmi reușește. Fața trădează ceea ce simt.
Am murit de multe ori când lumea mă judeca după ambalaj. Oare de câte ori am avut sansa să aud colegii și oamenii pe stradă comentând pe la spatele meu? De multe ori, crede-mă. Mă durea și totuși nimeni nu a reușit să mă provoace să scot partea rea din mine. De fiecare dată mă rugam și le ofeream mental iubire și pace în suflet. Când lumea judecă, eu mă rog. Când lumea bârfește, eu scriu despre iubire.
Am murit de multe ori când am văzut în propria familie răutate îmbinată cu invidie. Acesta cred că a fost cel mai mare șoc pe care cineva poate să-l poarte pe umerii săi. Să vezi răutate în propria ta familie. Te doare, te distruge ușor, dar sigur. Nu au reușit să mă dea după ei cu energia lor, ci m-am ambiționat să fiu puternică și să reușesc să iubesc atât de mult încât să dizolv ceea ce ei simt în iubire divină.
Am murit de multe ori când tristețea mă sufoca și plânsul mă elibera de tot ceea ce strânsesem în sinea mea.
Am murit de multe ori când întrebările celor ignoranți mă scuturau de orice emoție.
Am murit de multe ori când bunătatea mea era văzută ca un semn de slăbiciune și prostie.
Am murit de multe ori văzând prea multe și neputând să schimb nimic.
Am murit de multe ori pentru a renaște.
Cu iubire, Mihaela Rîbu
Ce alegi astazi, suflet frumos? Moartea sau Renasterea?
Ce este viața?
Un joc? O călătorie? Un vis? O experiență?
Când eram mică, mă pierdeam în jocul ei. Acum eram aici, mai târziu eram departe. Emoții pierdute prin vremuri în care mă simțeam tulburată, îngândurată și plină de gânduri negative. Tot ce simțeam, mă purta pe văi adânci fără să văd în zare. Credeam că totul are un final. Cum începe jocul, așa se și termină, îmi ziceam. Mintea mea îmi juca feste. Scenariile produse de gândurile a căror emoție distructivă era frica, se rulau până la un moment final în care simțeam epuizarea.
Epuizarea era de multe ori psihică și o simțeam la nivel fizic mult mai târziu. De abia când mă simțeam complet extenuată, luam decizia în mâinile mele. Când ești copil, te decizi greu. De ce? Pentru că încă eram dependentă de mama mea la nivel emoțional. Mă durea să știu că am responsabilitatea de a alege și totuși nu o făceam. Era o durere ce mă făcea să sângerez pe interior. Nu am lăsat pe nimeni să vadă ce este acolo și nici nu am spus cuiva pentru a nu lăsa să se folosească de ceea ce nici eu nu puteam controla. Durerea apărea doar când frica punea stăpânire pe tot ceea ce simțeam.
Știi când te doare și nu poți spune nimănui?
Știi acel sentiment când simți că acesta este finalul?
Oare știi când durerea sângerează și totul se prăbușește în viața ta?
Ce faci în acel moment când totul se oprește în loc?
Mori sau Renaști?
Am murit de multe ori pentru a uita tot. Știi ce înseamnă tot? De la durere nespusă până la urlete în plină noapte când toata lumea dormea. Numai noi eram trezi în ignoranța noastră. De la cuvinte care îmi făcea corpul să acumuleze din ce în ce mai multă ură, până la o tăcere de zile și ani în care a dus la o ruptură totală de tot ceea ce inseamnă viață.
Am murit de multe ori pentru a învăța din nou. Fiecare lucru nou în viața mea m-a provocat să fiu din ce mai bună, mai puternică, mai curajoasă, mai plină de iubire și din ce în ce mai luptătoare pentru ceea ce îmi doresc. Nimic din ce am câștigat, nu a venit ușor. A trebuit să mă lupt cu mine, însămi. Să schimb tot ce știam în nimic. Ca din nimic, să fiu pregătită să învăț totul.
Am murit de multe ori și pentru asta am plătit prin plâns, insomnii și multe întrebări fără răspuns. Fiecare lacrimă ce curgea pe obrajii mei, spunea o poveste. Fiecare insomnie avea un vis ce mintea nu-l putea descifra. Inima putea să-l cuprindă și mă călăuzea ușor spre ceea ce visam cu ochii deschiși. Întrebările fără răspuns s-au transformat în întrebări ce îmi deschideau viziunea spre alte orizonturi.
Am murit de multe ori pentru a învăța să am încredere în fiecare pas făcut spre lumină. Fiecare experiență m-a adus mai aproape de iubire. Cu cât pășeam mai mult în necunoscut, cu atât mai mult deveneam una cu lumina. Nimeni nu mi-a inspirat încredere până am devenit propriul meu erou în care să învăț să am încredere în mine inainte de a oferi încrederea mea lumii.
Am murit de multe ori când am văzut în ochi doar lacrimi și în suflet era optimism. Ochii nu mint, se spune. Așa si este. Când lacrimile se strângeau în acei ochi mari și negri, sufletul se zbătea să îmi arate doza de optimism ce o aveam păstrată pentru aceste zile grele. Când totul mi se părea foarte greu, optimismul ieșea din cochilia lui făcându-ma să râd, să dansez și să mă bucur de acest moment, pentru că alt moment ca acesta nu va mai fi.
Am murit de multe ori când lumea vorbea în necunoștință de cauză. Întotdeauna mi-au stârnit zâmbetul pe buze cei care vorbeau despre mine crezând că mă cunosc. Ei îmi știau doar numele și credeau că știu totul. De multe ori am fost acuzată pe nedrept în perioada școlii cu fumatul. Eu nu fumam, ci îmi apăram drepturile. Aparențele înșeală mereu. Mironosițele sunt văzute doamne și femeile de calitate sunt văzute …… Nu dau nume, vă las pe voi să vă imaginați. Lumea vorbește mult și de fapt nu știe nimic.
Am murit de multe ori când vedeam prostie ridicată la rangul cel mai inalt plus mândrie. Sincer, nu am răbdare cu prostia. Să fie și mândria pe acolo…vaii, fug cât mă țin picioarele. Când o simt, nu o pot înțelege. Nici dacă vreau, nu îmi reușește. Fața trădează ceea ce simt.
Am murit de multe ori când lumea mă judeca după ambalaj. Oare de câte ori am avut sansa să aud colegii și oamenii pe stradă comentând pe la spatele meu? De multe ori, crede-mă. Mă durea și totuși nimeni nu a reușit să mă provoace să scot partea rea din mine. De fiecare dată mă rugam și le ofeream mental iubire și pace în suflet. Când lumea judecă, eu mă rog. Când lumea bârfește, eu scriu despre iubire.
Am murit de multe ori când am văzut în propria familie răutate îmbinată cu invidie. Acesta cred că a fost cel mai mare șoc pe care cineva poate să-l poarte pe umerii săi. Să vezi răutate în propria ta familie. Te doare, te distruge ușor, dar sigur. Nu au reușit să mă dea după ei cu energia lor, ci m-am ambiționat să fiu puternică și să reușesc să iubesc atât de mult încât să dizolv ceea ce ei simt în iubire divină.
Am murit de multe ori când tristețea mă sufoca și plânsul mă elibera de tot ceea ce strânsesem în sinea mea.
Am murit de multe ori când întrebările celor ignoranți mă scuturau de orice emoție.
Am murit de multe ori când bunătatea mea era văzută ca un semn de slăbiciune și prostie.
Am murit de multe ori văzând prea multe și neputând să schimb nimic.
Am murit de multe ori pentru a renaște.
Cu iubire, Mihaela Rîbu
NO COMMENT